Legea penala mai favorabila:
DECIZIA ICCJ DEVINE NULA – Iata cum a desfiintat CCR hotararea prin care Inalta Curte a gandit cum se aplica legea penala mai favorabila: “Interpretarea potrivit careia legea penala mai favorabila presupune aplicarea institutiilor autonome mai favorabile, e de natura sa infranga exigentele constitutionale, deoarece, in caz contrar s-ar rupe legatura organica dintre institutiile de drept penal apartinand fiecarei legi succesive” (Motivarea)
Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei prin care s-a stabilit ca nu se pot combina dispozitii din legi succesive pentru stabilirea legii penale mai favorabile, impunand aplicarea globala a dispozitiilor legale, a starnit controverse in sistemul judiciar, cu atat mai mult cu cat, hotararea dispusa de judecatorii constitutionali a venit la o saptamana de la data la care a fost publicata in Monitorul Oficial hotararea Inaltei Curti care statua ca se pot combina prevederi din legi succesive pentru stabilirea legii penale mai favorabile. Odata cu publicarea in Monitorul Oficial a deciziei nr. 265, din data de 6 mai 2014, prin care Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.5 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile, practicienii Dreptului vor fi obligati sa aplice global dispozitiile din Noul Codul penal. Practic, prin publicarea deciziei CCR in Monitorul Oficial nr. 372 din data de 20 mai 2014, hotararea din data de 14 aprilie 2014, a Completului ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala care a stabilit ca se pot combina dispozitiile din legile sucesive pentru stabilirea legii penale mai favorabile, combinate pe institutii autonome, devine practic nula si fara efect, dat fiind ca judecatorii constitutionali au stabilit ca interpretarea data de instanta suprema capata “valente neconstitutionale”. In aceste conditii, se va impune respectarea hotararii CCR.
De precizat ca prin decizia CCR nu a fost declarat neconstitutional art. 5 al Noului Cod penal, in discutie nefiind analizata prevederea legala, ci calea de interpretare a acesteia, dandu-i-se un unic inteles constitutional.
Cu toate acestea, voci din sistemul judiciar au avansat deja ideea ca sub imperiul aplicarii legii penale mai favorabile se poate interpreta mai favorabila decizia ICCJ, care permite aplicare pe institutii autonome a legii, si nu pe global, asa cum a stabilit Curtea Constitutionala recent.
Astfel, in motivarea deciziei nr. 265, din 6 mai 2014, Curtea Constitutionala a Romaniei a concluzionat ca, in ceea ce priveste determinarea concreta a legii penale mai favorabile, “aceasta vizeaza aplicarea legii si nu a dispozitiilor mai blande, neputandu-se combina prevederi din vechea si noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, in pofida dispozitiilor art.61 din Constitutie, ar permite judecatorului sa legifereze“.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie, CCR a constatat ca principiul activitatii legii penale presupune, ca regula generala, aplicarea legii tuturor infractiunilor savarsite in timpul cat aceasta se afla in vigoare, principiu care este indisolubil legat de cel al legalitatii. CCR precizeaza ca de la aceasta regula sunt admise doua exceptii, care constau fie in retroactivitatea, fie in ultraactivitatea legii. In acest caz, CCR a statuat ca problematica aplicarii legii penale in situatii de tranzitie a determinat exprimarea a doua corente de opinie diametral opuse, respectiv teza ultraactivitatii legii vechi, potrivit careia in caz de tranzitie se va aplica legea existenta in momentul savarsirii infractiunii, si teza retroactivitatii legii in vigoare, potrivit careia in caz de situatie tranzitorie se va aplica noua lege penala.
Intrucat niciun dintre cele doua solutii nu era pe deplin echitabila, si nu raspundea exigentelor privind egalitatea de tratament juridic, conform CCR, literatura, practica judiciara si legislatia moderna au impus o a treia solutie cunoscuta sub denumirea de prinicipiul mitior lex, care prevede ca in cazul situatiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penala mai favorabila. In acest caz, conform motivarii CCR, in doctrina de specialitate si practica judiciara au fost exprimate doua opinii privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile. Primul se refera la compararea legilor succesive, stabilirea in concret a legii mai favorabile si, in final, aplicarea acesteia in ansamblu principiu conform caruia legile se compara, dar nu se combina, iar cel de-al doilea se refera la raportarea la fiecare institutie care se aplica in mod autonom, astfel ca, daca incadrarea faptei s-a facut dupa una dintre legi, care era mai favorabila, aceasta nu exclude aplicarea dispozitiilor din cealalta lege cu privire la recidiva sau la concursul de infractiuni, daca acestea sunt mai favorabile.
In acest context, CCR a stabilit ca actualul Cod penal consacra o viziune diferita fata de vechiul Cod penal, dand drept exemplu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, concursul de infractiuni ori prescriptia speciala: “Astfel, pentru suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, in actualul Cod penal este impusa conditia referitoare la pedeapsa aplicata care sa fie de cel mult 3 ani, in timp ce potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa aplicata putea sa fie de 4 ani. De asemenea, in cazul concursului de infractiuni, in actualul Cod penal se prevede ca, atunci cand s-au stabilit numai pedepse cu inchisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adauga automat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, in timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporita pana la maximul ei special, iar cand acest maxim nu era indestulator, se putea adauga un spor de pana la 5 ani. Tot astfel, in situatia prescriptiei, actualul Cod penal consacra in art.155 alin.(4) implinirea termenului de prescriptie, indiferent de numarul intreruperilor, daca s-au depasit cu inca o data termenele generale prevazute de art.154, in timp ce in Codul penal din 1969, anterior modificarii operate prin Legea nr.63/2012, prescriptia se socotea implinita daca se depaseau termenele generale cu inca jumatate“.
CCR argumenteaza cu decizii CEDO
In motivarea deciziei pronuntate, CCR a argumentat hotararea referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a art. 5 din Codul penal expunand o decizie a Curtii Europene a Drepturilor Omului, in care se precizeaza ca in cazul legilor penale succesive se impune alegerea globala a legii penale mai favorabile:
“De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, intr-o speta relativ recenta, desi nu a mentionat in terminis acest lucru, a statuat ca respectarea dispozitiilor art.7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale impun, in cazul legilor penale succesive, alegerea globala a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotararea din 18 iulie 2013, pronuntata in Cauza Maktouf si Damjanović impotriva Bosniei si Hertegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observand ca ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor si pana la judecarea definitiva (Codul penal din 1976 si Codul penal din 2003) „prevad game diferite de pedepse pentru crime de razboi”, a constatat ca a existat „posibilitatea reala ca aplicarea retroactiva a Codului din 2003 sa fi fost in detrimentul reclamantilor in ceea ce priveste impunerea pedepselor”, astfel ca „nu se poate afirma ca acestia au beneficiat, in conformitate cu art.7 din Conventie, de garantii efective impotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanta europeana a hotarat, in unanimitate, ca a fost incalcat art.7 din Conventie, precizand totodata ca aceasta hotarare „trebuie inteleasa ca indicand pur si simplu faptul ca, in ceea ce priveste stabilirea pedepselor, reclamantilor ar fi trebuit sa li se aplice dispozitiile codului din 1976 [in ansamblu, n.n.] si nu faptul ca ar fi trebuit sa fie impuse pedepse mai blande”.
In solutionarea acelei cauze nu a fost pusa in discutie o eventuala imbinare a prevederilor din cele doua coduri. Aceasta abordare, care exclude posibilitatea combinarii dispozitiilor mai blande din mai multe legi succesive, este deplin argumentata intr-una din opiniile concordante, formulate la hotararea sus-mentionata, potrivit careia, „In mod logic, principiul aplicarii retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivitatii legii penale mai severe. Daca o lege penala mai severa nu se poate aplica in cazul actelor savarsite inainte de intrarea sa in vigoare, atunci o lege penala mai favorabila trebuie sa se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrarii sale in vigoare. Daca legea penala mai severa ar continua sa produca efecte dupa ce a fost inlocuita cu o lege penala mai favorabila, ar fi incalcat principiul separarii puterilor in masura in care instantele ar continua sa aplice legea penala mai severa, desi legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului si gradul corespunzator de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a adoptat o pozitie clara privind definitia lex mitior cu scopul aplicarii unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabila acuzatului, tinand seama de situatia acestuia, de natura infractiunii si de circumstantele in care a savarsit-o. Acest lucru inseamna ca art.7 paragraful 1 din Conventie presupune o comparatie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea in vigoare la momentul savarsirii infractiunii (vechea lege) si cea in vigoare la momentul judecarii (noua lege) […]. Hotararea Scoppola nr.2 arata ca lex mitior trebuie sa fie stabilita in concreto, adica judecatorul trebuie sa confrunte fiecare lege penala aplicabila (cea veche si cea noua) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui sa fie pedeapsa in cazul in care se aplica fie legea veche, fie cea noua. Dupa stabilirea pedepselor care rezulta din legile aplicabile si in lumina faptelor cauzei, trebuie sa se aplice legea care este efectiv cea mai favorabila acuzatului.”
In continuarea argumentatiei, se arata ca, „pentru a stabili care este lex mitior in temeiul art.7 paragraful 1 din Conventie, trebuie sa se procedeze, de asemenea, la o comparatie globala a regimului represiv al fiecareia din legile penale aplicabile in cazul acuzatului (metoda comparatiei globale). Judecatorul nu poate efectua o comparatie regula cu regula (metoda comparatiei diferentiate), alegand regula cea mai favorabila din fiecare din legile comparate. Doua motive sunt oferite in mod traditional in sprijinul acestei metode a comparatiei globale: in primul rand, fiecare regim represiv are propria sa logica, iar judecatorul nu poate distruge aceasta logica, amestecand diverse reguli din diferite legi penale succesive; in al doilea rand, judecatorul nu se poate substitui legiuitorului si sa creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcatuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art.7 paragraful 1 din Conventie impune stabilirea lex mitior in mod concret si global”.”
CCR: “Curtea Constitutionala constata ca dispozitiile art.5 din actualul Cod penal, in interpretarea care permite instantelor de judecata, in determinarea legii penale mai favorabile, sa combine dispozitiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozitiilor constitutionale”
In baza considerentelor expuse mai sus, Curtea Constitutionala a retinut ca prin combinarea dispozitiilor Codului penal din 1969 cu cele ala actualului Cod penal in scopul determinarii legii penale mai favorabile se incalca dispozitiile constitutionale referitoare la separatia si echilibrul puterilor in stat si cele care stabilesc ca Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii:
“Avand in vedere considerentele expuse, Curtea Constitutionala constata ca dispozitiile art.5 din actualul Cod penal, in interpretarea care permite instantelor de judecata, in determinarea legii penale mai favorabile, sa combine dispozitiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozitiilor constitutionale ale art.1 alin.(4) privind separatia si echilibrul puterilor in stat, precum si ale art.61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare a tarii. Potrivit art.1 alin.(4) din Legea fundamentala, „Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor — legislativa, executiva si judecatoreasca — in cadrul democratiei constitutionale”, iar potrivit art.61 alin.(1) „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.”
Raportat la aceste prevederi constitutionale, in jurisprudenta sa, Curtea a statuat ca prevederile legale care guverneaza activitatea instantelor judecatoresti si fixeaza pozitia lor fata de lege, accepta in mod unanim ca „atributiile judecatorului implica identificarea normei aplicabile, analiza continutului sau si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel incat legiuitorul aflat in imposibilitate de a prevedea toate situatiile juridice lasa judecatorului, investit cu puterea de a spune dreptul, o parte din initiativa. Astfel, in activitatea de interpretare a legii, judecatorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si litera legii, intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara a avea competenta de a legifera, prin substituirea autoritatii competente in acest domeniu” (a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.838 din 27 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009).
Puterea judecatoreasca, prin Inalta Curte de Casatie si Justitie, are rolul constitutional de a da unui text de lege anumite interpretari, in scopul aplicarii unitare de catre instantele judecatoresti.Acest fapt nu presupune insa ca instanta suprema se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare in stat, dar implica anumite exigente constitutionale ce tin de modalitatea concreta in care se realizeaza interpretarea. In cazul dedus judecatii, interpretarea duala a dispozitiilor art.5 din Codul penal este evidenta, insa, pentru argumentele expuse, una dintre interpretari contravine dispozitiilor care stabilesc sfera de competenta a puterii legiuitoare, consacrate de art.61 alin.(1) din Constitutie, cu consecinta infrangerii separatiei si echilibrului puterilor in stat, prevazute de art.1 alin.(4) din Legea fundamentala.Astfel, interpretarea potrivit careia legea penala mai favorabila presupune aplicarea institutiilor autonome mai favorabile, este de natura sa infranga exigentele constitutionale, deoarece, in caz contrar s-ar rupe legatura organica dintre institutiile de drept penal apartinand fiecarei legi succesive, cu consecinta directa a schimbarii continutului si sensului actelor normative adoptate de catre legiuitor“.
CCR: “Nu se poate retine ca o norma din Codul penal care reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept penal este independenta de legea careia ii apartine”
In acelasi timp, Curtea Constitutionala a concluzionat ca “notiunea de institutie autonoma” nu este reglementata in niciunul dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a noului Cod penal, ceea ce ar presupune ca are o existenta de sine statatoare si nu depinde de ansamblul normatic in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea, concluzie care este in opinia Curtii inadmisibila, intrucat nu se poate retine ca o norma din Codul penal care reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept penal este independenta de legea careia ii apartine”. Iata ce a statuat Curtea:
“Curtea observa ca notiunea de institutie autonoma nu este reglementata in niciunul dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a actualului Cod penal.Asa fiind, chiar daca in limbajul juridic curent utilizarea notiunii de institutie autonoma pentru anumite categorii juridice este acceptata, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sustinut in doctrina si practica judiciara, presupune ca ea are o existenta de sine statatoare si nu depinde de ansamblul normativ in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea.Or, o atare concluzie este inadmisibila, intrucat nu se poate retine ca o norma din Codul penal care reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept penal (recidiva, concurs de infractiuni, prescriptie etc.) este independenta de legea careia ii apartine. Aceasta distinctie are o deosebita importanta pentru intelegerea conceptului de lege, pentru ca numai asa se poate oferi notiunii de „lege penala mai favorabila” un inteles constitutional.
Faptul ca legiuitorul a definit in art.173 din Codul penal notiunea de lege penala ca fiind „orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi organice, ordonante de urgenta sau alte acte normative care la data adoptarii lor aveau putere de lege” nu echivaleaza cu imprejurarea ca acele dispozitii sunt legi, ci doar cu faptul ca sunt norme distincte care apartin legii si au forta acesteia. Codul penal constituie o lege unitara, asemenea norme fiind prevazute si in legile speciale care reglementeaza alte relatii sociale, dar stabilesc, totodata, si fapte care constituie infractiuni (cum ar fi infractiunile reglementate de legislatia vamala, fiscala etc.). Art.1 alin.(1) din Codul penal stabileste ca „Legea penala prevede faptele care constituie infractiuni”, motiv pentru care in absenta unei incriminari nu se poate vorbi de o lege penala. De aceea, intelesul notiunii de lege penala consacrat de art.173 are in vedere alte acte normative care prevad fapte ce constituie infractiuni, legiuitorul urmarind a face legatura materiala dintre Codul penal si alte legi speciale care, desi nu sunt penale, reglementand cu privire la alt tip de relatii sociale, cuprind si dispozitii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispozitii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a inlatura orice fel de obiectii potrivit carora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, in acest mod fiind exclusa o eventuala sustragere de la raspunderea penala. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat ca acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigentele acestui principiu fiind stabilite prin art.5 din Codul penal“.”
CCR mai retine si ca aplicarea legii penale mai favorabile pe institutii autonome s-ar crea un privilegiu pentru infractorul care este judecat in perioada de tranzitie a legii:
“Avand rolul de garant al drepturilor si libertatilor cetatenesti, Curtea Constitutionala nu poate ignora si alte consecinte de sorginte constitutionala, cum ar fi exigentele ce tin de lipsa discriminarii infractorului, fie ea, in acest caz, pozitiva, care nu numai ca justifica, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune ca suspectii/inculpatii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecati sub imperiul legii noi trebuie sa aiba, in functie de legea mai favorabila, o situatie juridica identica ori cu cei condamnati anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor savarsi infractiuni potrivit legii noi, nefiind permisa o a treia forma de tratament sanctionator ce combina dispozitii din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerintele constitutionale ale art.16 alin.(1) potrivit carora „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”, este interzisa alternarea institutiilor de drept penal din cele doua legi, deoarece, in caz contrar, in aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitiva cu consecinta crearii unui privilegiu pentru infractorul care este judecat in perioada de tranzitie a legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea incalcarii dispozitiilor art.1 alin.(4) si art.61 alin.(1) din Constitutie, intrucat prin combinarea dispozitiilor penale din mai multe legi succesive se creeaza, pe cale judiciara, o a treia lege care neaga ratiunea de politica penala conceputa de legiuitor. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca numai interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal in sensul ca legea penala mai favorabila se aplica in ansamblul ei este singura care poate inlatura viciul de neconstitutionalitate.”
Se aplica decizia CCR!
Astfel, Curtea Constitutionala a decis cu unanimitate de voturi, in temeiul art.146 lit.d) si art.147 alin. (4) din Constitutia Romaniei, al art.1—3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) si al art.29 din Legea nr.47/1992, admiterea exceptiei de neconstitutionalitate ridicata de ICCJ, constatand ca dispozitiile art.5 din Codul penal sunt constitutionale in masura in care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile:
“Curtea Constitutionala reafirma faptul ca, potrivit dispozitiilor art.147 alin.(4) din Legea fundamentala, „De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor”. In jurisprudenta sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, ca forta obligatorie ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. Astfel, Curtea a retinut ca atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept (a se vedea, in acest sens, Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, si Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010).
Astfel, indiferent de interpretarile ce se pot aduce unui text atunci cand Curtea Constitutionala a hotarat ca numai o anumita interpretare este conforma cu Constitutia, mentinandu-se astfel prezumtia de constitutionalitate a textului in aceasta interpretare, instantele judecatoresti trebuie sa se conformeze deciziei Curtii si sa o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constitutionala a statuat ca, in ceea ce priveste determinarea concreta a legii penale mai favorabile, „aceasta vizeaza aplicarea legii si nu a dispozitiilor mai blande, neputandu-se combina prevederi din vechea si noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, in pofida dispozitiilor art.61 din Constitutie, ar permite judecatorului sa legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice alta interpretare pe care practica judecatoreasca o atribuie textului confera acestuia vicii de neconstitutionalitate.
Totodata, Curtea observa ca prin Decizia nr.2 din 14 aprilie 2014, Inalta Curte de Casatie si Justitie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala a decis ca in aplicarea art.5 din Codul penal prescriptia raspunderii penale reprezinta o institutie autonoma fata de institutia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, in interpretarea data, valente neconstitutionale. Curtea constata ca, odata cu publicarea prezentei decizii in Monitorul Oficial al Romaniei, efectele Deciziei nr.2 din 14 aprilie 2014 a instantei supreme inceteaza in conformitate cu prevederile art.147 alin. (4) din Constitutie si cu cele ale art.4771 din Codul de procedura penala.
De asemenea, Curtea retine ca dispozitiile art.5 alin.(2) teza intai, conform carora „Dispozitiile alin.(1) se aplica si actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstitutionale […] daca in timpul cand acestea s-au aflat in vigoare au cuprins dispozitii penale mai favorabile”, nu sunt incidente ca efect al pronuntarii prezentei decizii, intrucat, in acest caz, Curtea nu declara neconstitutionala o prevedere legala, astfel ca nu se produc consecinte asupra existentei normative in ordinea juridica a prevederii supuse controlului, ci se stabileste doar, pe cale de interpretare, un unic inteles constitutional al art.5 din Codul penal.
Curtea constata ca dispozitiile art.5 din Codul penal sunt constitutionale in masura in care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile si nicio autoritate nu poate ignora intelesul constitutional astfel stabilit.”
Ministerul Public “a pledat” pentru aplicarea legii penale mai favorabile pe institutii autonome
Pe de alta parte, conform deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, Ministerul Public, reprezentat de procurorul Marinela Minca, a solicitat respingerea ca neintemeiata a exceptiei de neconstiutionalitate, motivand ca aplicarea legii penale mai favorabile in cadrul fiecarei institutii autonome nu contravine principiului legalitatii, nefiind creata o lex tertia. Reprezentantul Ministerului Public a evidentiat si ca aplicarea legii penale mai favorabile pe institutii autonome nu contravine conceputului de lege penale, precizand si ca notiunea de dispozitie cu caracter penal avuta in vedere de legiuitor are sensul de prevedere penala, iar nu de element component in structura normei juridice penale.
Iata cum a argumentat Ministerul Public respingerea ca neintemeiata a exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 din Codul penal:
“In sustinerea punctului sau de vedere, reprezentantul Ministerului Public releva cele doua opinii existente in doctrina cu privire la modul de interpretare si de aplicare a legii penale mai favorabile (global sau pe institutii autonome). De asemenea, face trimitere la jurisprudenta Curtii Constitutionale, a Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si la jurisprudenta Curtii de Casatie din perioada interbelica din anii 1970 si 1971. In ceea ce priveste notiunea de lex tertia, aceasta are in vedere acele situatii prin care conditiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiasi fapt juridic, nu si aplicarea unor legi diferite cu privire la institutii juridice diferite (fapte juridice diferite), dar in mod unitar cu privire la conditiile de existenta ale unei institutii si efectele acelei institutii. Aplicarea legii penale mai favorabile in cadrul fiecarei institutii autonome nu contravine principiului legalitatii, nu este creata o lex tertia. Lex tertia apare atunci cand sunt preluate conditiile de existenta ale unei institutii dintr-o lege, iar efectele aceleiasi institutii sunt preluate dintr-o alta lege, respectiv atunci cand sunt combinate dispozitii de favoare din legi diferite in cadrul aceleiasi institutii juridice.
In continuare, reprezentantul Ministerului Public arata ca aplicarea legii penale mai favorabile raportata la institutii autonome nu contravine conceptului de lege penala. Codul prevede in art.173 ca prin lege penala se intelege orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi organice, ordonante de urgenta sau alte acte normative care la data adoptarii lor aveau putere de lege. Notiunea de dispozitie cu caracter penal avuta in vedere de legiuitor are sensul de prevedere penala, iar nu de element component in structura normei juridice penale. Prevederea penala poate fi o dispozitie cu caracter penal de parte speciala ce cuprinde actul de conduita interzis si sanctiunea aplicabila pentru savarsirea acelui act. Prevederea penala poate fi orice dispozitie cu caracter penal dintr-o norma penala generala ce reglementeaza o institutie a dreptului penal, cum ar fi, de exemplu, concursul de infractiuni, recidiva sau o cauza care inlatura raspunderea penala. Dispozitiile cu caracter penal se pot regasi fie in aceeasi lege penala (de exemplu, Codul penal), fie pot fi cuprinse in diferite legi penale speciale. Notiunea de lege penala nu priveste in mod automat un intreg act normativ care aduce atat modificari ale limitelor de pedeapsa pentru o anumita infractiune, cat si modificari ale altor institutii, cum ar fi concursul de infractiuni, recidiva, masuri de individualizare ale executarii pedepsei etc. Asadar, unitatea priveste dispozitia penala, iar nu intreaga lege in cuprinsul careia se gaseste acea dispozitie penala.
In sfarsit, se mai sustine ca institutiile autonome sunt institutiile al caror mecanism de aplicare functioneaza separat de incadrarea juridica a faptei si/sau pedeapsa si ale caror conditii de existenta sunt diferite de faptul juridic fata de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele institutiilor autonome nu sunt generate de acelasi tip de fapt juridic. Operatiunea de aplicare a acestor institutii este autonoma in cadrul evaluarii legii penale mai favorabile. Institutiile autonome presupun o etapa distincta de aplicare, ulterioara stabilirii incadrarii si/sau pedepsei, neconditionata de incadrarea intr-o anumita lege penala si/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsa stabilite conform unei legi penale, in cazul succesiunii de legi penale in timp. Modul in care legiuitorul concepe anumite institutii — separat si neconditionat de incadrare si/sau pedeapsa — releva caracterul autonom al acestora (de exemplu, art.9, art.10, art. 15, art.17, art.22 din Legea nr.187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal)“.